La marginea satului Săpânța, unde Maramureșul se îmbracă în ceață dimineața și Tisa șoptește povești din alte vremuri, se află un loc puțin știut, dar încărcat de mister: Piatra Săpânței. O stâncă masivă, aparent banală la prima vedere, dar care poartă în ea ecoul unor vremuri în care mitul se împletea cu realitatea.
O piatră, un început
Tradiția locală spune că aici a fost primul loc în care s-au așezat oamenii în această zonă. Legendele transmise din bătrâni afirmă că pe această stâncă „ardea un foc ce nu se stingea niciodată”, un simbol al vegherii divine sau poate un semnal către alte lumi. Unii bătrâni din sat încă mai cred că Piatra a fost locuită de străbunii lor înainte ca Săpânța să coboare în vale, în căutarea apelor și a pământurilor mai blânde.
Povești cu umbre și sunete ciudate
Sunt localnici care povestesc că noaptea, mai ales în preajma echinocțiului de primăvară sau toamnă, dinspre Piatra Săpânței se aud șoapte. Nu vânt, ci ceva mai adânc, ca un murmur vechi ce pare a fi o rugă ori o chemare. Unii vorbesc de umbre care se mișcă fără ca nimeni să fie acolo – siluete înalte, tăcute, ce dispar la ivirea zorilor.
Un bătrân cioban, astăzi trecut la cele veșnice, spunea că și-a pierdut oile pe timp de ceață în apropierea pietrei și, după trei zile de căutări, le-a găsit toate în jurul stâncii, așezate ca într-un cerc, tăcute, nemișcate, ca hipnotizate. Nicio nuia n-a fost de ajuns să le urnească decât după ce a rostit Tatăl Nostru de trei ori.
Semne misterioase
Pe suprafața pietrei, în lumina potrivită, se pot distinge forme ciudate – linii, spirale, simboluri asemănătoare cu cele din cultura dacică. Deși nimeni nu le-a cercetat oficial, localnicii le numesc „semnele celor vechi” și spun că acolo e „scris” un mesaj care nu se lasă înțeles decât de cei aleși. O legendă veche spune că cine reușește să înțeleagă semnele pietrei va putea vorbi cu cei trecuți dincolo.
Blestemul pietrei?
O poveste mai întunecată circulă printre bătrânii satului: în anii ’50, un grup de soldați a vrut să dinamiteze stânca pentru a construi un drum. În mod ciudat, explozibilul n-a detonat. S-au încercat din nou, dar fără succes. Se spune că unul dintre soldați ar fi rostit în batjocură: „O să vezi tu, piatră proastă, cum te sparg eu cu toporul!” – în aceeași noapte, omul a căzut în Tisa și n-a mai fost găsit niciodată. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să tulbure locul.
Un loc ce încă veghează
Astăzi, Piatra Săpânței rămâne o atracție discretă, un altar al misterelor nescrise. Turiștii care o descoperă întâmplător spun că simt un aer greu, dar liniștitor. Ca și cum cineva – sau ceva – încă veghează asupra locului și a celor care îl privesc cu respect.
Surse:
– Mărturii orale culese din parohia Săpânța
– Însemnări din caietele etnografice ale profesorului Ioan Dragoș, 1974
– Legende populare din zona Tisei, colecția „Povești nespuse din Maramureș”, vol. II
Autor: Lucian STRAJERU
Discussion about this post