Beatitudinea omului simplu nu vine ca o izbândă, ci ca o întoarcere. Nu este un vârf cucerit, ci o coborâre blândă în ceea ce omul a fost dintotdeauna, înainte de neliniști, înainte de dorințe fără nume.
Omul fericit nu este un învingător al lumii, ci unul împăcat cu ea. Simplitatea lui nu este lipsă, ci limpezire: a lăsat în urmă ceea ce încarcă și a păstrat doar ceea ce este viu.
El nu aleargă după fericire, pentru că nu o vede ca pe ceva ce trebuie obținut. O respiră, așa cum respiră aerul dimineții. O găsește în gesturi mici: în pâinea împărțită, în liniștea unei seri, în privirea sinceră a celuilalt. Pentru el, lucrurile nu sunt niciodată prea mărunte, pentru că a învățat să vadă în fiecare dintre ele o scânteie de sens. Nu caută extraordinarul, fiindcă a descoperit că acesta se ascunde în ceea ce este simplu și repetat.
Fericirea lui nu este zgomotoasă. Nu cere martori. Este o stare care se așază în el ca o lumină caldă, fără grabă, fără strălucire ostentativă. Și totuși, această lumină se răspândește. Nu prin cuvinte, ci prin prezență. Oamenii din jur simt, fără să poată explica, că în apropierea lui ceva se liniștește. Neliniștea se domolește, graba se rupe, iar sufletul își amintește de sine. Omul fericit nu schimbă lumea prin forță, ci printr-o tăcută contagiune a păcii.
Relația lui cu Dumnezeu este asemenea unui fir nevăzut care nu se rupe niciodată. Nu Îl caută cu disperare, pentru că nu L-a pierdut. Îl simte în ritmul zilei, în respirația lucrurilor, în ordinea discretă a întâmplărilor.
Rugăciunea lui nu este doar cuvânt, ci stare: o deschidere continuă, o încredere fără zgomot. Nu întreabă mereu „de ce”, ci acceptă că sensul nu trebuie întotdeauna explicat pentru a fi trăit. În această acceptare se naște o liniște adâncă, ce nu depinde de ceea ce vine sau pleacă.
Omul fericit nu este lipsit de suferință, dar nu se pierde în ea. O lasă să treacă prin el fără să o transforme în revoltă. Știe că viața nu este făcută doar din lumină, dar a ales să nu uite lumina nici în întuneric. Aceasta este, poate, adevărata lui tărie: nu faptul că nu cade, ci faptul că nu rămâne căzut.
Beatitudinea, în esența ei, este o formă de întoarcere la firesc. La acel punct în care omul nu mai este în război nici cu lumea, nici cu sine, nici cu Dumnezeu. Și, în această pace tăcută, fără triumf și fără orgoliu, se naște cea mai profundă formă de fericire:
– aceea de a fi, pur și simplu.
Dorin-Ioan COSTE – de Ciolt
Discussion about this post