Săpânța – Istoria unei așezări de legendă, de la rădăcini medievale la simbol al Maramureșului etern - Partea I

Comuna Săpânța, situată în extremitatea nordică a județului Maramureș, pe malul drept al Tisei, la granița cu Ucraina, este astăzi una dintre cele mai cunoscute localități din România datorită faimosului Cimitir Vesel. Însă, dincolo de această atracție turistică unică în lume, Săpânța are o istorie veche, ce se pierde în negura vremurilor.

Formarea satului Săpânța este strâns legată de relieful și contextul geografic al zonei. Primele gospodării au fost ridicate pe deal, în apropierea stâncii cunoscute sub numele de „Piatra Săpânței”, un loc strategic, ușor de apărat și ferit de inundațiile provocate de Tisa. Acolo s-a format vatra veche a satului, unde locuitorii trăiau în comunități restrânse, ocupându-se cu păstoritul, agricultura și prelucrarea lemnului. Ulterior, odată cu creșterea populației și extinderea activităților economice, locuințele s-au mutat treptat către vale, de-a lungul drumurilor comerciale și în apropierea apei. Astfel s-a format nucleul actual al comunei Săpânța, cunoscut astăzi pentru frumusețea sa tradițională și patrimoniul său cultural unic.

Potrivit scrierilor preotului și istoricului Vasile Bârlea, unul dintre cei mai apreciați cercetători ai Maramureșului Istoric, Săpânța este menționată în documente chiar mai vechi decât hrisovul regal din 1373, în care apare sub denumirea Zapancha. În studiile sale, părintele Bârlea semnalează existența unor referiri indirecte la așezare încă din secolul al XIII-lea, în contextul organizării militare și administrative a zonei Tisei Superioare.

Săpânța a fost atestată și în registrele comitatului Maramureș din Evul Mediu, fiind una dintre așezările de frontieră importante ale regiunii. Cu o populație formată majoritar din români, comuna a fost, timp de secole, un loc de conviețuire multiculturală, cu influențe ucrainene, maghiare și evreiești.

Între secolele XV și XVII, Săpânța a fost o așezare rurală de frontieră, aflată sub influența voievodatului Maramureșului și, ulterior, integrată în structura administrativă a Regatului Ungariei, apoi a Principatului Transilvaniei. În această perioadă, satul apare menționat frecvent în documente fiscale și juridice, ceea ce sugerează o comunitate bine închegată, cu drepturi și obligații clar definite.

Săpânța era locuită în mare parte de români liberi, cunoscuți sub numele de „nemeși”, care își apărau statutul prin acte de moștenire și diplome nobiliare. Aceștia dețineau pământuri și pășuni în munte, practicând agricultura, păstoritul și exploatarea lemnului, activități care au rămas esențiale în economia locală până în epoca modernă.

Așezarea beneficia de o poziție strategică în apropierea Tisei, fiind inclusă în sistemul de apărare al graniței de nord a Maramureșului. În multe cazuri, sătenii erau mobilizați pentru apărarea hotarului, iar unii participau la expediții militare sau aveau obligații față de autoritățile transilvănene.

De asemenea, în secolele XVI și XVII, se remarcă o consolidare a vieții religioase ortodoxe în zonă, cu mențiuni despre biserici de lemn și preoți locali care aveau un rol esențial în păstrarea identității culturale și spirituale a comunității. Cu toate că perioada era marcată de instabilitate politică și conflicte frecvente în regiune, Săpânța a reușit să-și păstreze continuitatea și autonomia locală, transmițând din generație în generație valorile și tradițiile sale.

Această perioadă este esențială pentru înțelegerea formării identității sătești din Săpânța, care avea să se exprime, peste câteva secole, în formele artistice și culturale unice ce definesc comuna astăzi.

După 1920, în urma Tratatului de la Trianon, Săpânța a intrat în componența Regatului României. În perioada interbelică, comuna a cunoscut o dezvoltare modestă, axată pe agricultură, păstorit și prelucrarea lemnului, dar și o intensificare a vieții spirituale, prin construirea de biserici și lăcașuri monahale.

Începând cu anii 1930, sub îndrumarea meșterului Stan Ioan Pătraș, a început conturarea identității care avea să transforme Săpânța într-un fenomen internațional: Cimitirul Vesel, loc unde moartea nu e văzută ca o tragedie, ci ca o trecere firească, tratată cu umor și înțelepciune. Acest simbol unic al spiritualității maramureșene a pus comuna pe harta turistică a lumii.

Astăzi, Săpânța este o comună prosperă, cu aproximativ 3.500 de locuitori, renumită nu doar pentru cimitir, ci și pentru meșteșugurile sale tradiționale – pictura pe sticlă, sculptura în lemn, arta religioasă și țesăturile manuale. Comuna a fost electrificată în anii ’60, canalizată în ultimele decenii și beneficiază de proiecte europene de modernizare.

În 2023, Săpânța a fost inclusă în ruta culturală europeană a satelor cu tradiții autentice și este parte a patrimoniului viu al României.

Comuna Săpânța rămâne un simbol viu al Maramureșului Istoric – un loc unde trecutul, tradiția și credința se împletesc armonios cu prezentul.

Lucian STRAJERU
Sursa: Arhivele Naționale ale României, „Documente medievale maramureșene”, Institutul de Istorie Cluj, Consiliul Județean Maramureș.

Post Views: 852

Tags: cimitirulvesel sapanta sapanta noastra stan iona patras